Madamme Cheshire

The Owl

The joker

sa te sfasi cu privirea ar f ceva catastru
pierdut si alb vei fii si prefacut in astru
ii spuse zeul unui pagan ce fumega in zare
iar pipa lui s-a spart plangand cazandu-i la picioare


fumul negru purtat de vant prin noapte
la urechea muritorului de rand s-a impletit in soapte
"traiesc!" a spus atunci cel mort, "traiesc, caci simt menirea!"
privind in sus - o Pieta, o viata, nemurirea

weapons

realizez din ce in ce mai mult ca lucrurile nu stau chiar asa cum credeam,
ca spatiul nu poate fi alterat cu mintea,
ca timpul nu se invarte in jurul nimanui,
ca poate lumea ce o credeam a mea nu exista,
ca trebuie sa-mi caut alta
sau sa-mi creez una,
ca trebuie sa accept ceea ce vad asa cum este.
nu imi e cu putinta.
lasitate?
lene?
lasitate.
tot la intrebarea asta raman:
de ce?

mi-ar place sa injunghi timpul cu un cutit facut din apa
sa-l sugrum pana se sufoca si cade
sa se opreasca
sa plece.
am nevoie de un camp
si de linistea pe care o pot intrerupe
urechea timpului e surda
degeaba tipi, copile!
sa-ti descant din biblia vietii
sa-ti ard parul cu psalmi
sa dansam fara sa dansam
sa nu privim ci sa vedem
asa sa alungam timpul
sau sa-i legam capul de coada!
sa nu se mai ternime pe el insusi
sa nu stie decat de existenta sinelui si atat!
asa cum si noi stim doar de existenta noastra
a noastra ca un tot
fara sa stim nimic.

este suparator de obsedant
imi fac nod la batista
imi acopar crestetul cu un as de trefla si iata! chinta roiala
numar pe degete pana la 4
afara, un copil rade
afara, un copil plange
rezulta ca afara nu se intampla defapt nimic
lipindu-si buzele de asfalt o fata saruta betonul
iar el o priveste indiferent
cineva din autobuz pare sa fie alergic la parfumul meu
si la ananas
cineva din autobuz canta in gand
afara, un soare se preschimba intr-o luna
afara, o luna se preschimba intr-un soare
ies de sub umbrela asului de carou
am pierdut batista
este suparator de obsedant

n-am mai paralizat niciodata pana acum citind rautatea in ochii unei fiinte vii
n-am mai plans de ieri uitandu-ma la nori
n-am mai purtat cercei de la pranz
n-am mai desenat dinainte sa rasara soarele
si n-am mai trait

Antologie de poezii

Certitudini

pentru ca ma emotionez cand vorbesc cu ea
pentru ca da si pentru ca nu
pentru ca soarele nu mai apune in acelasi loc de atunci
pentru ca luna nu e tocmai alba
pentru ca nu beau
pentru ca o fac curioasa inutil si pentru ca asta o supara
pentru ca nu ma machiez
pentru ca totusi imi plac proumbeii
pentru ca nu stiu ce sa cred si pentru ca nu cred in nimic
pentru ca pretind ca sunt artist si asta ma face pseudo-om
pentru ca scriu urat
pentru dezorganizarea si dezordinea mea
pentru ca imi e dor de ea
pentru ca se simte neglijata
pentru ca o clac cand o iau in brate
pentru ca o sufoc
pentru ca ma sufla vantul
pentru ca poate nu sunt ceea ce credea ea ca sunt
pentru ca e frumoasa
pentru ca nu sunt destul de serioasa
pentru ca mi-e teama
pentru ca vorbesc stalcit si mult
pentru ca in clepsidra nu mai e destul nisip si pentru ca s-a crapat
pentru ca iluziile nu sunt intodea-una iluzii
pentru ca norii sunt straini cerului iar cerul nu este orb
pentru ca muntii sfideaza apa
pentru ca pamantul e sfarsit
pentru ca zorii perturba linistea
pentru ca exista vorbe ce nu pot fi rostite dar inimi ce totusi le aud
pentru ca viata nu da dovada de proportie
pentru ca omul se poate insela
pentru ca nu spunem lucrurilor mereu pe nume
pentru ca o iubesc!!!

sunt un fenomen algoritmic aiurit rasist dar logic

I.

inger

Little cats

the bunny and the duckling

angels can be evil too

Optcripi

Flightless bird by Iron and wine

avem nevoie de cat mai multi nebuni. nu stim sa-i pretuim. ii lovim, ii omoram sau ii bagam prin spitale. pentru ca ne este frica de ei! pentru ca ne e frica de adevar. nebunii sunt cei carora li s-a ingaduit sa sa cunoasca adevarul adevarat. fiecare pastreaza cate o mica urma de desavarsire in el. poate acest adevar a fost cauza starii lor actuale. poate i-a facut sa-si dea seama cat de gresita era realitatea in ochii lor de pana atunci si, neputand indura acest lucru, au innebunit. Omul nu intelege puritatea. Omul nu doreste puritatea. am pierdut acea pasiune, ravnitul la asolut. Omului ii trebuie sinteza. si daca e posibil una cat mai simpla. lucrurile trebuie simplificate nu facute simple. cand nu intelege ceva, Omul judeca imediat. nu inteleg, nu conteaza, nu e adevarat. iar ceea ce nu e adevarat e aproape de nebunie si nu trebuie luat in seama.
e haos in jur si e vina noastra.

e rosu?
da.
cat de rosu?
ca soarele desertului.
si desertul?
si desertul!
si camila?
da.
ce-i cu ea?
trece prin ochiul acului.
vrei sa spui ca...?
da.
imposibil.

stau si sculptez aerul cu rasuflarea mea. la fiecare expiratie mai gonesc niste fire de praf printre fotonii invizibili. culmea. ei tot nu lasa umbre. ma intreb ce e cu iluzia asta numita culoare. si de unde vine ea? si de ce tocmai in mine?
lumea e trista. Omul a devenit slab in fata vointei, indiferent in fata necunoscutului, Omul a descoperit recent minunea dezastruoasa: plictiseala. il gadila in suflet si pe creier. din gura ii  zboara molii si pe nas expira ger alb. e clar. am ajuns sa ne distrugen singuri, fara sa vrem, mai mult sau mai putin. nu fizic, ci spiritual. daca asa ceva mai este posibil. daca nu cumva am ramas deja fara spirit. oricum e prea tarziu.

pacat

in diavol negru arunci razand
toate visurile tale
arzi pagini rosi fumegand
cenuse cad la vale


clipesti incet, incolacesti
geana grea pe geana scurta
de alte visuri te feresti
te cuprinzi de burta


un junghi in coaste ti-a ramas
de cand pe Eva, Domnul
a faurit in acel ceas
cand te-a luat prada somnul

Cat

Phoenix

iti cumperi piei

la cosi de teaca
soarele ascuns de ei
si viforul se-nneaca

cu fulger de gheata
inghetat de ura bruta
ei se albesc la fata
luna e tacuta

uimim in orizontul stang
ce n-am uimit in dreapta
ne avantam in zbor natang
descumpaniti de soapta

corbilor intinsi, pe nori
agatati calare
urci incet tragand de sfori
aterizi in mare

unde se inneaca vifori

Jar of hearts by Christina Perri

* * *

Cum te poti scalda in furtuna?
in recele marii?
in negura noptii?
in praful de stele din ochii tai cuminti?

Scrancesti din dinti
din unghile-ti albastre
din calcaie

te doare?
da, te doare!
cum altfel nu simti?

in urechile-ti surde muzica rasuna
cand orbesti incercand sa saruti de prisos
Doua buze zbrobite in chipul cerecs
Doua buze zvacnesc
si din carnea lor vie
se naste o luna.

Smells like teen spirit by Nirvana

in vant artag si cuvinte.
frustrarea naste groaza
in inima celui ce se minte.

o, dar durerea soarelui
si spaima lui nebuna
sa nu se ciocneasca de luna
unde din amurg rasar nori si frezii?
cate raze tremurande se astern cumplit,
aproape,
pe frunti inmarmurite,
pe ape-ncremenite
si suflete adormite?

ce scuza ai cand,
de o vesnicie ma porti in gand?

In gloria victoriei tale de erou desfranat
Te voi spanzura de bolta celesta
Si voi arunca dupa tine
Cu stele
Si cu suflete rupte de femeie.

Cu ce chip?
Ma vei intreba mirat.
Nu am sa-ti raspund
Dar iti voi surade, iar ideea
Ca te jignesc
Iti va zambi feroce.
Vei pricinui necazuri si vei adormi
Ca un las
Pe patul mortii tale.

Her name is Alice by Shinedown

aratati chipul, o , tu , vraja a tamaduirii vesnice
si adu-mi batranetea la picioare.
dezgolesteti trupul de voalurile trecutului
coboara, imbratisaz-ma si ofera-mi nemurirea
cu maini de bruma si trup de ploaie ciobita din nor de abur mat
cu par de noapte lunga si stele marunte
cu buze de spaima si floare uda de patimi sarutandu-mi
talpile incrustate in timp si scapa-ma de viata!

sunt destul de aproape
pot povesti despre aur si cristal
pot mirosi lalele vesnice pe campul oval
pot izbi pamanturi de groape

pietre roase de melci albastrii
in perdele de umbre
aruncate,
de blesteme sumbre,
soapte
rostite din varfi de pilastri.

dublu ve

cu totii ne regasim in vid
avem de toate si nimic
in vid:
vicii si boli si carpe ude
dar... noi ne regasim in vid

avem speranta si discernamant
in vid:
sfere de pamant viu
sfere pacatoase cu cruci albastre
sfere naive cu sageti portocalii
se cauta intre ele
pentru a atinge perfectiunea
pentru a deveni din nou sfere
procesul e complicat si concav
ce atata lumina si obstacol in calea lor
avem vid si ne bine asa
ramane de vazut daca crucea capata sageata sau nu
pe panze albe de inocenta si tandrete
se asterne singularitatea
se pierde notiunea timpului
din baia de lumina, de hormoni si de fotoni
cazi in abis

Capitolul 4: Coltul

In viata vor exista oameni si lucruri care iti vor aduce bucurie si oameni si lucruri care iti vor da un sentiment de deznadejde si scarba. Cand vei gasi acea persoana sau acel lucru la care te uiti si iti lumineaza fata sau pur si simplu te binedispune si mai tare, de care nu te mai saturi si de care stii ca nu te va lasa niciodata la greu, atunci ti-ai atins scopul. O persoana desteapta, care a trecut prin multe in viata, a spus ca nu exista prietenii adevarate, doar interese... vor fi intotdeauna oameni care te vor judeca pentru inaltime , pentru zambet, pentru personalitate, pentru cum gandesti si pentru cum iesi din anumite situatii. Aceia nu sunt prietenii tai. Aceia sunt cei cu interesele si sunt o multime ca ei. Noi trebuie sa avem doar rabdare , sa cautam si sigur vom gasi pe cineva care ne va placea pentru ceea ce suntem.
Povestea noastra incepe intr-un dormitor. Pe o canapea rosie velur care implineste azi 50 de ani si 50 de zile de la infiintare. Odata cu ea isi sarbatoreste si el cei 25 de ani si 25 de zile. Avand in vedere ca ea e de 2 ori mai in varsta ca el, intre cei doi s-a stabilit o relatie frecvent intalnita intre o canapea si un om: lenea si, sora ei mai mica, comoditatea.
Ideea apocaliptica ca va muri cu telecomanda in mana, cu cipsuri in gura si tot pe canapea il trezi din somn. A intins mana dreapta si a inceput sa pipaie textura canapelei. Cu o expresia de dezamagire pe fata, s-a ridicat in picioare, lucru neobisnuit si foarte rar intalnit la el. Realiza ca telecomanda disparuse. Dar unde? Nu era un ac de cusut – deobicei folosit de bunicile croitorese dar si de cele fitoase...uneori – ca sa nu se observe pe fundalul rosu al canapelei. Era un obiect, cel mai pretios pe care il avea, de 5X15 cm care iesea in evidenta prin culoarea sa neagra.
Pentru prima oara in viata, Torf, caci asa il chema, a auzit o voce inauntrul capului sau. Nu era nimic altceva, decat o imbarligatura de fraze si cuvinte auzite la televizor. Vocea graia astfel:
- Daca ai ajuns in halul asta sa gandeasca altul pentru tine, atunci pot spune ca tu nu ai ce cauta in fata aparatului dinaintea ta. Daca vrei sa-l revezi aprins va trebui sa pleci in cautarea telecomenzi. De acum esti pe cont propriu.
Asa a iesit Torf din garsoniera lui modesta si a vazut ceva ce nu mai vazuse demult: Soarele.
Din pacate pentru el, genialul arhitect care a conceput cladirea a uitat de ferestrele ce trebuiau sa apara pe desenul proiectului. Nu vom stii niciodata daca a uitat intentionat de ferestre. Putem insa sa deducem, ca din pricina timpului in care debuta ca arhitect comunist statul avea nevoie mare de bani. Asa ca statul a scumpit lumina. Si cum Torf nu avea ferstre, Torf a aprins becul. Si cum lui Torf ii era frica de intuneric, Torf a lasat becul aprins zi si noapte. Ca orice fiinta vie , omul are nevoie de lumina solara. Daca nu primesta destula, se ofileste si nu mai poate fi salvat decat foarte greu. Daca nu primaste deloc, il asteapta o soarta si mai cruda.
Soarele s-a indurat de Torf si i-a luminat mintea. Pentru o clipa Torf a simtit ca orbeste. Nu s-a intamplat asa. Si-a dat seama ca nu va sti niciodata unde se afla telecomanda. Stia doar ca nu pierde nimic incercand sa o caute. Cat despre cum a disparut si de ce merita gasita, va ramane pentru totdeauna un mister nerezolvat.
Momentul de maxima concentrare disparuse si el si Torf o lua pe bulevard in jos trecand pe langa un cersetor care nu avea nici un banut in pahar. Se pare ca te poti regasi in fiecare persoana pe langa care treci.
Dar nu s-a gandit la problema banilor. Cu pasi mari dar nesiguri a trecut pe langa un stalp. Cu coltul ochiului drept a zarit un poster care i-a atras atentia. Pe poster era scris cu litere mari si negre de tipar, litere care nu ieseau in evidenta prin culoarea lor neagra, dar care erau destul de atragatoare pentru a fi remarcate de catre Torf. Pe poster scria: “Stiu unde ti-e telecomanda”. S-a intors din drum pentru a se duce la teartu...unde stia el ca se duc oamenii inca din timpul lui Shakespeare cand vad un poster. Si a avut dreptate. Nu a mai zabovit pentru a citi tot ce scria pe poster. Mai scria jos in coltul derpt, cu litere mici dar citibile: piesa de teatru penru obsedati de televizor...
Cu viteza unei furtuni pornita pe distrugerea orcarui lucru ce ii sta in cale s-a aventurat Torf pe strazile orasului arid din apropierea Miamiului. Din fericire trotuarul din piatra cubica avea o linie alba intre poster si teatru. Cei care s-au gandit la piesa , s-au gandit si la oamenii ca Torf. Torf insa se baza pe noroc. Cei care cred in noroc au noroc. Torf a avut norocul de a crede in noroc. Odata ajuns in sfantul loc unde se spunea ca se stie unde ii e telecomanda, i-a tras pe toti la raspundere. Intre timp se auzea ecoul produs de usile trantite care l-au trezit din somnul dulce de la munca pe paznicul de la intrare:
- Am gasit un anunt,....si vreu sa stiu unde imi telecomanda... o caut de o ..ora si jumatate!
Fetele mirate ale celorlalti obsedati de telecomande nu contau. Nu primi nici un raspuns. Simti o mana grea apasandu-i umarul dezobisnuit de presiune. Tresari si in acelasi timp se sperie de chipul incearcanat al paznicului. Paznicul cu ecusonul murdarit de o pasta intarita si rosie, care statea mandru agatat de buzunarul deschis din partea stanga a pieptului, clipi. Cu litere negre de tipar ( ceva deja uzat in mintea lui Torf ) scria : Nea Nicu Controlor de bilete(taiat si deasupra scris : paznic provizoriu al Teatrului pentru Nebuni din Orasul de langa MIAMI)
Paznicul i-a aruncat o privire diabolica si l-a condus afara. Tot ce a avut loc mai inainte s-a intamplat prea repede pentru mintea lui Torf. Usor ametit de situatie a facut cativa pasi, de data asta mici dar nesiguri, si cazu la podea. Dupa un indelungat proces de dezmeticire fortata, se astepta sa fie inconjurat de o sumedenie de pietoni. A deschis ochii si, vazand un obiect imbracat in piele verde, se infricosa crezand ca e un sarpe. Nu era un sapre. Era o CARTE. O carte veche de pe vremea arhitectului comunist. O catre simpla si deteriorata. A luat cartea in mana. Era destul de grea pentru o catre comunista. Torf citi titlul: Manual de gasire a telecomenzi pierdute.
Din momentul acela cartea imbracata in piele verde nu mai era comunista. Se transformase intr-o carte a necesitati. Pe prima pagina reguli, pe urmatoarea observatii, pe urmatoarea acuzatii cititorului in legatura cu disparitia si in sfarsit:
PASUL I : Iesi din garsoniera/ apartament/cocioaba!
Pasul II : Observa Soarele!!! Iti va lumina mintea.
Pasul III : Fii atent la lucrurile care se petrec in jurul tau! Poate vei gasi ceva folositor.
Pasul IV : Nu fa nimic necugetat!
Se pare ca primii 4 pasi i-a indeplinit fara se isi dea seama (cu exceptia ultimului... nu avea de unde sa stie ca nu e politicos sa dai buzna in teatru fara bilet).
Mai avea inca 1396 de pasi eficianti pentru a gasi mult iubitul obiect vicios. Pasul XXXXVIII: cauta la obiecte pierdute, Pasul DCCXXI: Atentie la crocodil!
- Atentie la crocodil? Se intreba Torf nedumarit. Intr-o fractiune de secunda se izbi de un crocodil gonflabil de la tarabele targului anual de vara.
Pasul MCCLXXIX: E momentul potrivit sa iei trusa de detectiv si sa fugi.
Pasul MCCLXXXXI: Cumpara o hatra a orasului tau si incearca sa-ti amintesti unde locuiesti.
Pasul MCCCLXXXXIII: Apleacate/ Ingenuncheaza!
Pasul MCCCLXXXXV: Intinde mana si cauta!
Pasul MCCCLXXXXVI: Sper ca ai gasit telecomanda!
Da! Torf gasise telecomanda. Era exact sub nasul lui ascutit. Atunci se gandi bine si spuse:
- Tu nu stii decat sa aprinzi televizorul ca sa vorbeasca intr-una, pana nu mai poate, face scurt circuit si trebuie dus la reparat. Alti bani aruncati la stat. Nu am nevoie de tine! Esti ca o pisica: Perfida si crezi ca tu esti stapana mea. Nu esti! Eu sunt stapanul tau.
Stranse bine telecomanda, dupa care ii dadu drumul. Zgomotul facut la aterizare l-au facut pe Torf sa lacrimeze. Gata! Se terminase. Nu era sfarsitul unei vieti tragice cu mai multe coborasuri decat urcusuri, era , din contra, inceputul unei noi vieti, unui nou Torf.
Au trecut ani. Au trecut ani si Torf a cumparat un ciocan, cuie, scanduri si si-a facut un geam. Cu lemnul ramas a improvizat o bibleoteca. Nu mai era o buruiana neingrijita. Era un om, cu goluri care nu mai puteau fi umplute, dar un om.
Dedic aceasta lucrare tuturor celor pe langa care trec zilele fara sa citeasca un cuvant si celor care cred ca viata e un mijloc de a umple locul liber dintre timp si spatiu.