Povestea noastra incepe intr-un dormitor. Pe o canapea rosie velur care implineste azi 50 de ani si 50 de zile de la infiintare. Odata cu ea isi sarbatoreste si el cei 25 de ani si 25 de zile. Avand in vedere ca ea e de 2 ori mai in varsta ca el, intre cei doi s-a stabilit o relatie frecvent intalnita intre o canapea si un om: lenea si, sora ei mai mica, comoditatea.
Ideea apocaliptica ca va muri cu telecomanda in mana, cu cipsuri in gura si tot pe canapea il trezi din somn. A intins mana dreapta si a inceput sa pipaie textura canapelei. Cu o expresia de dezamagire pe fata, s-a ridicat in picioare, lucru neobisnuit si foarte rar intalnit la el. Realiza ca telecomanda disparuse. Dar unde? Nu era un ac de cusut – deobicei folosit de bunicile croitorese dar si de cele fitoase...uneori – ca sa nu se observe pe fundalul rosu al canapelei. Era un obiect, cel mai pretios pe care il avea, de 5X15 cm care iesea in evidenta prin culoarea sa neagra.
Pentru prima oara in viata, Torf, caci asa il chema, a auzit o voce inauntrul capului sau. Nu era nimic altceva, decat o imbarligatura de fraze si cuvinte auzite la televizor. Vocea graia astfel:
- Daca ai ajuns in halul asta sa gandeasca altul pentru tine, atunci pot spune ca tu nu ai ce cauta in fata aparatului dinaintea ta. Daca vrei sa-l revezi aprins va trebui sa pleci in cautarea telecomenzi. De acum esti pe cont propriu.
Asa a iesit Torf din garsoniera lui modesta si a vazut ceva ce nu mai vazuse demult: Soarele.
Din pacate pentru el, genialul arhitect care a conceput cladirea a uitat de ferestrele ce trebuiau sa apara pe desenul proiectului. Nu vom stii niciodata daca a uitat intentionat de ferestre. Putem insa sa deducem, ca din pricina timpului in care debuta ca arhitect comunist statul avea nevoie mare de bani. Asa ca statul a scumpit lumina. Si cum Torf nu avea ferstre, Torf a aprins becul. Si cum lui Torf ii era frica de intuneric, Torf a lasat becul aprins zi si noapte. Ca orice fiinta vie , omul are nevoie de lumina solara. Daca nu primesta destula, se ofileste si nu mai poate fi salvat decat foarte greu. Daca nu primaste deloc, il asteapta o soarta si mai cruda.
Soarele s-a indurat de Torf si i-a luminat mintea. Pentru o clipa Torf a simtit ca orbeste. Nu s-a intamplat asa. Si-a dat seama ca nu va sti niciodata unde se afla telecomanda. Stia doar ca nu pierde nimic incercand sa o caute. Cat despre cum a disparut si de ce merita gasita, va ramane pentru totdeauna un mister nerezolvat.
Momentul de maxima concentrare disparuse si el si Torf o lua pe bulevard in jos trecand pe langa un cersetor care nu avea nici un banut in pahar. Se pare ca te poti regasi in fiecare persoana pe langa care treci.
Dar nu s-a gandit la problema banilor. Cu pasi mari dar nesiguri a trecut pe langa un stalp. Cu coltul ochiului drept a zarit un poster care i-a atras atentia. Pe poster era scris cu litere mari si negre de tipar, litere care nu ieseau in evidenta prin culoarea lor neagra, dar care erau destul de atragatoare pentru a fi remarcate de catre Torf. Pe poster scria: “Stiu unde ti-e telecomanda”. S-a intors din drum pentru a se duce la teartu...unde stia el ca se duc oamenii inca din timpul lui Shakespeare cand vad un poster. Si a avut dreptate. Nu a mai zabovit pentru a citi tot ce scria pe poster. Mai scria jos in coltul derpt, cu litere mici dar citibile: piesa de teatru penru obsedati de televizor...
Cu viteza unei furtuni pornita pe distrugerea orcarui lucru ce ii sta in cale s-a aventurat Torf pe strazile orasului arid din apropierea Miamiului. Din fericire trotuarul din piatra cubica avea o linie alba intre poster si teatru. Cei care s-au gandit la piesa , s-au gandit si la oamenii ca Torf. Torf insa se baza pe noroc. Cei care cred in noroc au noroc. Torf a avut norocul de a crede in noroc. Odata ajuns in sfantul loc unde se spunea ca se stie unde ii e telecomanda, i-a tras pe toti la raspundere. Intre timp se auzea ecoul produs de usile trantite care l-au trezit din somnul dulce de la munca pe paznicul de la intrare:
- Am gasit un anunt,....si vreu sa stiu unde imi telecomanda... o caut de o ..ora si jumatate!
Fetele mirate ale celorlalti obsedati de telecomande nu contau. Nu primi nici un raspuns. Simti o mana grea apasandu-i umarul dezobisnuit de presiune. Tresari si in acelasi timp se sperie de chipul incearcanat al paznicului. Paznicul cu ecusonul murdarit de o pasta intarita si rosie, care statea mandru agatat de buzunarul deschis din partea stanga a pieptului, clipi. Cu litere negre de tipar ( ceva deja uzat in mintea lui Torf ) scria : Nea Nicu Controlor de bilete(taiat si deasupra scris : paznic provizoriu al Teatrului pentru Nebuni din Orasul de langa MIAMI)
Paznicul i-a aruncat o privire diabolica si l-a condus afara. Tot ce a avut loc mai inainte s-a intamplat prea repede pentru mintea lui Torf. Usor ametit de situatie a facut cativa pasi, de data asta mici dar nesiguri, si cazu la podea. Dupa un indelungat proces de dezmeticire fortata, se astepta sa fie inconjurat de o sumedenie de pietoni. A deschis ochii si, vazand un obiect imbracat in piele verde, se infricosa crezand ca e un sarpe. Nu era un sapre. Era o CARTE. O carte veche de pe vremea arhitectului comunist. O catre simpla si deteriorata. A luat cartea in mana. Era destul de grea pentru o catre comunista. Torf citi titlul: Manual de gasire a telecomenzi pierdute.
Din momentul acela cartea imbracata in piele verde nu mai era comunista. Se transformase intr-o carte a necesitati. Pe prima pagina reguli, pe urmatoarea observatii, pe urmatoarea acuzatii cititorului in legatura cu disparitia si in sfarsit:
PASUL I : Iesi din garsoniera/ apartament/cocioaba!
Pasul II : Observa Soarele!!! Iti va lumina mintea.
Pasul III : Fii atent la lucrurile care se petrec in jurul tau! Poate vei gasi ceva folositor.
Pasul IV : Nu fa nimic necugetat!
Se pare ca primii 4 pasi i-a indeplinit fara se isi dea seama (cu exceptia ultimului... nu avea de unde sa stie ca nu e politicos sa dai buzna in teatru fara bilet).
Mai avea inca 1396 de pasi eficianti pentru a gasi mult iubitul obiect vicios. Pasul XXXXVIII: cauta la obiecte pierdute, Pasul DCCXXI: Atentie la crocodil!
- Atentie la crocodil? Se intreba Torf nedumarit. Intr-o fractiune de secunda se izbi de un crocodil gonflabil de la tarabele targului anual de vara.
Pasul MCCLXXIX: E momentul potrivit sa iei trusa de detectiv si sa fugi.
Pasul MCCLXXXXI: Cumpara o hatra a orasului tau si incearca sa-ti amintesti unde locuiesti.
Pasul MCCCLXXXXIII: Apleacate/ Ingenuncheaza!
Pasul MCCCLXXXXV: Intinde mana si cauta!
Pasul MCCCLXXXXVI: Sper ca ai gasit telecomanda!
Da! Torf gasise telecomanda. Era exact sub nasul lui ascutit. Atunci se gandi bine si spuse:
- Tu nu stii decat sa aprinzi televizorul ca sa vorbeasca intr-una, pana nu mai poate, face scurt circuit si trebuie dus la reparat. Alti bani aruncati la stat. Nu am nevoie de tine! Esti ca o pisica: Perfida si crezi ca tu esti stapana mea. Nu esti! Eu sunt stapanul tau.
Stranse bine telecomanda, dupa care ii dadu drumul. Zgomotul facut la aterizare l-au facut pe Torf sa lacrimeze. Gata! Se terminase. Nu era sfarsitul unei vieti tragice cu mai multe coborasuri decat urcusuri, era , din contra, inceputul unei noi vieti, unui nou Torf.
Au trecut ani. Au trecut ani si Torf a cumparat un ciocan, cuie, scanduri si si-a facut un geam. Cu lemnul ramas a improvizat o bibleoteca. Nu mai era o buruiana neingrijita. Era un om, cu goluri care nu mai puteau fi umplute, dar un om.
Dedic aceasta lucrare tuturor celor pe langa care trec zilele fara sa citeasca un cuvant si celor care cred ca viata e un mijloc de a umple locul liber dintre timp si spatiu.
